Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (1)

În toamna lui 1846, doi tineri puteau fi văzuţi, la Veneţia, coborând din gondolă la uşa unei clădiri cu ferestrele dând spre Canal Grande, între Rialto şi Ca’Foscari. Clădirea de secol XVI de la numarul 3927 purta, ca şi astăzi, numele de Palazzo Benzon, iar în cartea de imobil erau proaspăt înscrise două nume: Domnul şi Doamna Alecsandri, Vallahia. Cuplul nu era căsătorit, însă armonia perfectă dintre poetul Vasile Alecsandri şi iubita sa, Elena Negri, justifica, pe deplin, părerea că alcătuiesc o familie. De fapt, îndrăgostiţii îşi stabiliseră aici, la 15 septembrie 1846, domiciliul temporar, pentru a face planuri de viitor şi a trăi (nu ştiau) cel mai frumos, dar şi cel din urmă capitol al poveştii lor de dragoste. Elena venise la Veneţia înaintea scriitorului; bolnavă de plămâni, spera să-şi recapete echilibrul sănătaţii în oraşul dogilor, printre opere de arta renascentiste, alături de omul pe care-l iubea cel mai mult. Se cunoscuseră în 1844, la moşia din Mânjina a lui Costache Negri, fratele Elenei şi prietenul poetului Alecsandri. Când nu ai nici 25 de ani, nimeni şi nimic nu te poate opri să te bucuri de viaţă. Veneţia era, pentru ei, promisiunea primului loc în care puteau sta împreună, zi şi noapte, departe de pudibonderia moldovenilor de-acasă. “Iubiţi! Iubiţi! Ne zice Veneţia cernită/ Iubiţi! Amorul vostru puternic e şi sfânt”, exclamă poetul în chiar prima zi a întâlnirii cu oraşul dogilor. Versurile acestea sunt scrise, cu certitudine, la Veneţia, în apartamentul lor de trei camere de la etajul Palatului Benzon. Citeste mai mult pe Vacantierul.

LA CERNĂUȚI, CU EMINESCU

“Cernăuții erau pe vremea aceea mai mult un sat decât un oraș, tăiat în două de ulița jidovească, unde se aflau bordeie de lut și de nuiele, care pe timp de ploaie năpraznică erau în primejdie să se prefacă în noroi și să fie spălate de pe fața pământului de apele Prutului.” Așa scria, în urmă cu 101 ani, istoricul și eroul Ion Grămadă, într-un text care reconstituia “Jurământul țării la 1777″. După raptul din 1774, prin care partea de nord a Moldovei avea să fie ocupată de habsburgi, curtea de la Viena, neîntrecută în perfidie, avea să organizeze, neapărat, și o festivitate ce depășea limitele celui mai ordinar circ posibil, prin care moldovenii din această parte de țară, umiliți prin nedreptatea de a fi rupți de țară, trebuiau să depună și “jurământul cel vajnic”. Ca o consimțire plină de bucurie și recunoștință… Striga din adâncul bojogilor, prin răscrucile Cernăuților, crainicul călare Calmuschi: “Se dă de știre fiecărui locuitor din ținutul Bucovinei că binevoind Măriile Lor împărătești și crăiești, prea buna și milostiva maică a noastră Maria Theresia și prea luminatul împărat și domn Iosif al II-lea,să ne ia în prea puternica Lor pază, ca supuși credincioși ai lor, trebuie pentru aceasta mâine la orele 9 dimineața să facem jurământ de credință și de supunere stăpânilor țării noastre”. Și uite așa, pe 12 octombrie 1777, circarii Vienei regizară un spectacol de pomină, prin care “tunurile bubuiră de 36 de ori după olaltă, anunțând lumii că Bucovina a trecut pe veci în stăpânirea Austriei! (…) Curgea vinul ca dintr-un izvor, iar lumea îl lua cu cofele, cu canele, cu ulcelele și cu pumnii. (…) Muzica cânta, lumea bea, juca sau se acățăra pe copaci, în vreme ce străinii, boierii din țară și clericii băteau din palme și încurajau pe “mojici” ca să-și arate iscusința.” O festivitate în stilul grohăielii austriece, grotescă și fără rușinare, care,”înveselind cu de-a sila inimile”, credeau că își asigurau și dragosteabieților bucovineni. Imperiul hermafrodit, chiar dacă nu mai există pe hărțile zilelor noastre, nu și-a pierdut nici un strop din jegul ultra-lucios al năravurilor de odinioară. Mihai Eminescu, sub spiritul căruia am trăit cele patru zile în Cernăuții adolescenții sale, se minuna, la vremea sa, că în acea noapte de 12 octombrie 1777, la mânăstirea Putna, “la miezul nopții, Buga, clopotul cel mare, a început să sune de sine, întâi încet, apoi tot mai tare și mai tare. Călugării treziți din somn se uitară în ograda mânăstirii. În fioroasa tăcere, în sunetul clopotului biserica se lumina de sine înăuntru de o lumină stranie și ne mai văzută. Călugării coborâră într-un șir treptele chiliilor, unul dechise ușa bisericii… În acea clipă clopotul tăcu și în biserică era întuneric des. Candelele pe mormântul lui Vodă se stinseră, deși avuseseră undelemn îndestul…” Citeste mai mult pe Presa de turism.

CĂLĂTORII PE CARE LE-AȘ REPETA: IRAN. (1) PERSEPOLIS

Text: MIHAI OGRINJI Fotografii: Cristina Nichituș Roncea Când, întâmplător, le spuneam prietenilor că plec în Iran, aceștia mă priveau contrariați. Li se părea că mă aflam în pragul unui gest ușor necugetat. Cum așa, îmi ziceau ei, nu ți-e teamă? Tu nu știi că evreii sunt gata să-i atace din clipă în clipă? Nu ești la curent cu tensiunea dintre iranieni și americani?

Scriu aceste rânduri taman în zilele în care Comisia Europeană, Uniunea Europeană, diverșii lor “capelmaiștri” comit abuzuri și presiuni la adresa României greu de imaginat. O adevărată barbarie. La drept vorbind, asemenea amestec în treburile României nu-i o noutate. Ceea ce se petrece în aceste zile ne trimite la Congresul de la Berlin, din 1878(amintiți-vă, între altele, de așa-zisa “problemăisraelită”). Bietul Eminescu… Păstrând dimensiunile, acești “cerberi” ai democrației – care nu știu prea bine unde se găsește România decât în măsura în care, într-un fel sau altul, ar putea să-i mai stoarcă ceva zăcăminte de aur, cupru, păduri sau fie ce-o mai fi – sunt în pragul (cu cvorum garantat!) de a transforma România într-un fel de Iran al Europei! În măsura în care propaganda internațională prezintă Iranul așa cum îl prezintă, câți dintre turiștii lumii mai au curajul să ajungă în această țară? Nimeni nu spune că nu sunt probleme la Teheran. Disproporția însă dintre realitate și butaforia pe care o ticluiesc adversarii vechii Persii este mai mult decât jenantă, fruduloasă și descurajantă întru cunoașterea marilor valori ale umanității. Nu are nimeni dreptulca, prin tot soiul de manevre, să scoată din circuitul internațional o țară întreagă, o țară în care se află destinații precum Shiraz, Isfahan, Yazd sau Persepolis. Sub nici un motiv, sub nici un preț, sub nici un pretext. Și cum tot am avut șansa să văd această minunată țară, un mare reper al culturii antice, dar și al cercetărilor dintre cele mai diverse – de pildă, și în privința celulelor stem! -, cu oameni incredibil de prietenoși, dornici să intre în vorbă cu tine, să te ajute, parafrazez cu bucurie vechiul adagiu: Et in Persepolis ego… Citeste mai mult pe www.presadeturism.ro

Vacanta in Franta: Reims - ingeri si sampanie

Grotele de calcar din apropierea localităţii franceze Reims ascund unele dintre cele mai savuroase comori. Mai aproape de miezul pământului, aici are loc marea prefacere din sticle. Vinul se transformă în cea mai bună şampanie. Cu mai bine de 1.600 de ani în urmă romanii extrăgeau de aici calcarul necesar construcţiilor, lăsând în urmă adevărate peşteri întunecoase şi reci. Sute de ani mai târziu, în plin Ev Mediu, deveniseră o ascunzătoare perfectă pentru cei care făceau contrabandă cu diverse mărfuri, puţini oameni încumetându-se să exploreze galeriile întunecate. A fost însă şi un timp în care pereţii de piatră au scăpărat de lumini şi au vibrat în sunetul muzicii. Ca o extravaganţă a unei epoci opulente, nobilii din Champagne organizau în străfundurile pământului petreceri unde se servea unul dintre cele mai bune vinuri franceze, ce putea rivaliza oricând cu cel din Burgundia. Citeste mai mult pe Vacantierul. m Citeste mai mult despre Reims aici. Citeste mai mult despre vacanta in Franta aici si aici si aici si aici.

Vacanţă în Thassos: un prânz la Neromulos

Ajungem în Thassos la un început de septembrie. Urcăm prin livezile de măslini, urmărind în stânga şi-n dreapta indicatoarele turistice către situri arheologice care adăpostesc ferme antice ori vechi mori de ulei. Şi, după ce trecem de bătrânul şi pitorescul sat Theologos (introdus de Ministerul Culturii din Grecia, integral, pe o listă a monumentelor arhitectonice de patrimoniu), tăiem un colţ dintr-o pădure de platani spre a ajunge, în sfârşit, la destinaţia noastră: o tavernă liniştită, lângă care susură un izvor. Acolo ne aşteaptă Melina şi Vasilis Stamos, doi tineri thassioţi care vor să ne impărtăşească proiectul lor. Suntem la “Neromulos” (sau “Moara de apă”; deşi turiştii o ştiu mai mult după numele său englezesc: “Watermill”), lângă izvorul Sfântului Vasile. Pe insula Thassos, cele mai multe dintre sursele de apă au o legendă, căci au apărut datorită unei minuni. Majoritatea sunt înfăptuite de Arhanghelul Mihail. Dar aceasta de aici a fost făcută de Sfântul Vasile, într-o zi de început de an. Mai multe nu ştiu să ne desluşească Melina şi Vasilis, căci legendele, aici, în Thassos, sunt tot atât de multe câte boabe de nisip pe plaja însorită. Nu ţi-ar ajunge o vacanţă întreagă să le afli… Citeste mai mult pe Vacantierul.

Omleta Tegetthoff sau: Ce mânca la micul dejun un amiral austro-ungar?

Amiralul Wilhelm Freiherr von Tegetthoff a marcat istoria militară a Austro-Ungariei şi a Europei, dar şi pe cea a gastronomiei. A rămas cunoscut până în zilele noastre că amiralul care i-a învins pe italieni în bătălia navală de la Lissa (în 1866) obişnuia să mănânce, în fiecare dimineaţă, o omletă pregătită după propria-i reţetă. Reţetă pe care o aflăm astăzi în analele culinare vieneze, chiar cu acest nume: Tegetthoff-Omelette.
Înainte însă de a afla cum se prepară, să facem câţiva paşi în istorie.
Familia Tegetthoff a fost înnobilată de Împărăteasa Maria Tereza, în secolul al XVIII-lea, iar bunicul dinspre partea mamei a fost unul dintre celebrii primari ai Vienei, baronul Seiller. Născut în 1827, Wilhelm von Tegetthoff a urcat prima dată la bordul unui vas de război în iulie 1845. Ca tânăr ofiţer, a participat la blocada de la Veneţia, în 1848-1849, promovând apoi rapid în carieră. În 1854 conduce prima sa navă de război, "Elisabeth”, pentru ca în anul următor să comande "Taurus”, vaporul austriac care avea operaţiuni în Delta Dunării. În 1861 comandă deja flota austriacă din Levant, pentru ca în 1868 să fie numit amiral imperal şi şef al Departamentului Naval din Ministerul de Război. Dacă nu ar fi murit la 43 de ani, ar fi ajuns, probabil, Ministru de Război. Chiar şi aşa, amprenta lui a fost vizibilă multe decenii de atunci înainte, lui datorându-i-se reorganizarea Forţelor Navale austriece. La numai un an după moartea sa, exploratorii Julius Payer şi Karl Weyprecht, care au plecat într-o expediţie polară austro-ungară, au dat numele său primului punct descoperit din arhipelagul Franz Josef, respectiv Capul Tegetthoff. Ar mai fi multe de spus despre excelentul om de arme care a fost Wilhelm Freiherr von Tegetthoff, dar a venit timpul să ne întoarcem la reţeta noastră şi să aflăm cum îi plăcea amiralului să-i pregătească bucătarul de campanie omleta. Şi să ne închipuim că nu lua micul dejun singur, ci cu încă trei ofiţeri din Statul Major (deci, dăm ingredientele pentru patru porţii).

Omleta Tegetthoff

● Ingrediente: 8 ouă, o lingură de unt topit, sare, două linguri de unt (solid), pentru umplutură: 100 g mazăre proaspătă (sau congelată), 100 g fasole verde (fiartă şi scursă), 100 g conopidă, 250 g piept de pui (fiert sau pregătit pe grătar), 50 g ciuperci; pentru sos: 2 linguri de unt şi 2 linguri de făină, supă concentrată de pasăre, un gălbenuş de ou, 100 ml smântână pentru gătit, sare, piper; unt pentru prăjit.

● Preparare: Mai întâi se bat cele opt ouă cu untul topit şi se asezonează cu puţină sare. Se topeşte puţin din untul pentru prăjit în tigaie şi se prăjeşte prima omletă (care trebuie să acopere tot fundul vasului) pe prima faţă, se trage tigaia de pe foc, se întoarce perfect, apoi se prăjeşte şi pe cealaltă parte, după care se pun pe o farfurie întinsă. Se procedează la fel şi cu celelalte omlete.
Pentru umplutură se taie mărunt toate ingredientele (fasolea, conopida, pieptul de pui, ciupercile) şi se sotează lejer în unt. Într-un alt vas se topesc două linguri de unt şi se rumenesc în el două linguri de făină. Se învârte cu lingura, ca să nu se ardă, se adaugă puţină supă concentrată de pasăre (poate fi şi din cea în care a fiert pieptul de pui mai înainte), se asezonează cu sare şi piper. La sfârşit, pentru a face sosul mai fin şi mai cremos, se adaugă puţin câte puţin, amestecând mereu (şi păstrând flacăra mică), smântâna în care s-a bătut bine un gălbenuş.
Pentru finalizare, se pune o parte din umplutură pe fiecare omletă, se toarnă puţin sos, se rulează şi, înainte de servire, restul de sos se toarnă deasupra.

Publicat pe www.jurnalul.ro, editia din 1 iulie 2011

Bruno, poetul din bucătărie

La Market 8, în inima cartierului Dorobanţi, se află noul „restaurant de autor” al Venerei Arapu, unde Chef-ul francez Bruno Delamare a fost invitat să conducă pentru cel puţin doi ani echipa de bucătari a restaurantului, redefinind conceptul fusion în experienţa culinară a Bucureştiului. „A mă opri la o singură ţară, la o singură bucătărie nu e stilul meu. Mie îmi place să descopăr mereu noi culturi şi noi feluri de mâncare, noi ingrediente, pe care să le asamblez, ulterior.”
Pământul e rotund şi, ca să se convingă, bucătarul Bruno Delamare s-a făcut într-o zi globe-trotter. Punct de plecare, Normandia natală, unde, la zece ani, a gătit, prima oară în viaţă, sub îndrumarea bunicii şi sub ochii de expert culinar ai mamei, absolventă a Şcolii de gastronomie „Cordon Bleu” din Paris. A ur­mat un parcurs eclectic şi interesant, care i-a consoli­dat poziţia între cei mai buni meseriaşi ai domeniului. Un timp a gătit la Lyon, capitala gustului, în propriul restaurant, răsfăţându-şi clienţii cu un meniu fran­ţuzesc sub clopot de sticlă. S-a mutat la Londra şi a înlocuit clopotul de sticlă cu cel de argint. Asta i-a adus pubului său, Rose&Crown, consacrarea în „Guide Rouge Michelin”. Mai departe, totul a venit ca pe bandă rulantă: chef-executive la Ritz Bahrein, senior sous-chef la Ritz Londra, chef-executive la Concorde Hotel El Salam din Cairo, chef-executive la Regency Hotel, în Tunisia... Dacă nu l-aş fi văzut în restaurantul creatoarei de modă Venera Arapu, în uniforma lui impecabilă de „chef de cuisine”, m-aş fi îndoit că România ar putea să-l tenteze; dar totuşi e adevărat. De puţin timp, Bruno Delamare oficiază, la Market 8, ritualul fuziunii artei culinare („haute cuisine”) cu „la haute couture”şi cu designul interior. Admirabilă sinteză a doi artişti de mare clasă!
Un meniu, cum e cel pentru Market 8, dominat de sugestii asiatice, presupune şase-şapte feluri de mâncare originale pe an. La Bruno, reţetele vin... în timpul nopţii. „Când mă trezesc noaptea, îmi dau seama că am o inspiraţie, mă aşez şi scriu imediat reţeta, ca pe o poezie. Pe urmă, în bucătărie, încerc doar să respect fidel «poezia mea» şi nu mai inventez.” În restaurantul bucureştean unde găteşte bucătarul francez al momentului, servirea unei mese e un pri­vilegiu şi un triumf al esteticii. Astfel că,

într-o zi de sărbătoare sau într-o pauză de prânz, ne ridicăm de la masa pregătită de el cu sentimentul că am consumat artă („o numim «mâncare», dar ea e şi «pictură» sau «poezie»„). De Valentine's Day sau de Dragobete, francezul de la Market 8 îşi mângâie clienţii cu tuşe culinare exotice: peşte, sosuri albe, legume, rădăcini fierte, ulei extravirgin, fructe confiate peste care curge neîntrerupt şampania: („Aş spune că, de la începutul până la sfârşitul acestei mese ar trebui să bei şi «să mănânci» numai şampanie!”).
E februarie şi meniurile se „adaptează” la anotimp. În Franţa, Bruno Delamare a „visat” subtilul meniu „Zen”, care pune în valoare bucătăria de anotimp: februarie rimează cu trufe, foie gras, cartofi copţi, sparanghel, sufleu de mere calvados. Nu e tot poezie? Meniul se potriveşte şi cu „Villa Morelia” din Alpii Francezi, la care Bruno a lucrat şi unde un „apres ski” include reţete inconturnabile, precum ficat de gâscă tras în cacao cu mango...
Dar ce aţi spune de o reţetă de februarie făcută, „main propre”, de bucătarul nostru, la Market 8? Iată: „Scoici la tigaie cu piure de anghinare Ierusa­lim”... Sau preferaţi cupele Saint-Jacques?... Ori îngheţata de cocos pe felie de ananas?...
În bucătărie, urmărindu-l pregătind bucatele, nu pot să nu admir seriozitatea cu care „atacă” fiecare etapă de lucru. În ciuda tinereţii lui, e evident că are o experienţă extraordinară în spate. Caut să-l definesc: Bruno Delamare, un modern care n-a rupt legătura cu bucătăria clasică franceză. America, Australia, Orientul Mijlociu, restaurantul de trei stele Michelin unde şi-a exersat talentul, „Negresco”... toate i-au dat semne de continuitate pe scara valorii. La Negresco („două stele Michelin”), hotel-restaurant construit la Nisa de un român la începutul secolului al XX-lea, Bruno a gătit meniuri clasice, antricoate, sosuri tartar..., toate servite în salonul „Chantecler”, cu căluţi de carusel rotindu-se lent... Mi-l imaginez acolo. Ori la Cairo, unde întregul salon se roteşte, descoperind privirii... piramidele!... Şi, de ce nu?, în Dubai, unde a conceput pregătirea a 10.000 de porţii pentru o singură masă...
La Bucureşti, soarele amiezii pătrunde lasciv prin pereţii de sticlă ai restaurantului de autor Venera Arapu (şi ea o neobosită călătoare între est si vest). Bruno Delamare tocmai a terminat de scris (gătit) poemul (fel de mâncare). Probabil că în următorul moment se va gândi (a câta oară azi?) cum să-i uimească pe români cu ceva nou, cum să aducă în Bucureşti o bucătărie care nu s-a mai făcut până acum. Cu legume mai puţin cunoscute în România, cu carne ecologică... Sau, poate, mai întâi, o bucătărie pur franţuzească, pentru îndreptarea gusturilor... „E loc pentru excepţional în această Capitală”, îmi spune, strângându-mi mâna la despărţire. În jur, toate par că se împrimăvărează, iar dinspre parc o mamă îşi cheamă copilul. La urma urmelor, îmi spun, sigur că şi la Bucureşti se poate trăi frumos...

În Jurnalul Naţional, Jurnalul de Duminică din 20 februarie 2011