Album literar-gastronomic: Un dineu cu J.F.K., acum 50 de ani

Album literar-gastronomic: Un dineu cu J.F.K., acum 50 de ani: A rămas celebru pentru acest îndemn: „Nu întreba ce poate face ţara ta pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţară”. Zilele trec...

Pere de carne

Primesc zilele acestea un telefon din Timisoara. Doamna Luci, cum se recomanda, imi spune povestea unei carti de bucate vechi de aproape un veac, "cartea dupa care, acum 50 de ani, o vecina care era bucatareasa a gatit la nunta mea". Las pentru mai tarziu subiectul - cine stie, poate ne vom incumeta intr-o zi sa ajungem acolo, caci prea bogat in influente culinare de tot felul e si Banatul - si vom poposi si in bucataria doamnei Luci. In schimb, o sa-mi permit sa va relatez, in doar cateva minute, uimirea pe care mi-a provocat-o un fel de mancare pus pe masa de o buna prietena, Cornelia Moise, de felul ei dintr-un sat de pe langa Caransebes. N-am prea inteles eu de ce, dupa un delicios drob de vinete si o supa de fasole verde cu chisatura (chisatura e un fel de pasta obtinuta din slanina taiata marunt si amestecata cu ceapa tocata), am trecut direct la... desert. Cel putin asa am crezut eu, cand am vazut pe platou ditamai perele, tavalite prin pesmet si prajite.Citeste continuarea pe Album literar-gastronomic

Dolly Parton

Ne-am îndrăgostit de vocea lui Dolly Parton atunci când am auzit-o interpretând „Letter to Heaven”, „Puppy Love”, „Little Blossom” sau, împreună cu Kenny Rogers, „Once Uppon a Christmas”. Dolly s-a dovedit a fi însă mai mult decât „regina muzicii country”, fiind şi o apreciată autoare de… cărţi de bucate. Afla mai mult citind Album literar-gastronomic.

Paris! Paris!

Ce pot eu să spun despre Paris ce nu s-a spus deja? Cântece, poezii, filme, toate preamăresc această citadelă a iubirii, acest oraş al îndrăgostiţilor, veşnic viu, veşnic strălucitor şi veşnic magnet de turişti. Nu am foarte multe informaţii extraordinare să vă dau, nici nu o să descoperiţi acum ceva nemaipomenit despre Paris. Doar vechile clişee: Turnul Eiffel, Notre Dame, Sacré Coeur, Musee d’Orsay, Muzeul Luvru… Hei, or fi ele clişee, dar se cer văzute şi admirate. Deci misiunea mea este să vă spun ce trebuie să vizitaţi şi cum. Aşa că fiţi atenţi. Întâi de toate, trebuie să fiţi în Paris pentru a-l vizita. Cu avionul este foarte confortabil, deşi destul de piperat. Dar dacă sunteţi grăbiţi să vizitaţi cât mai mult şi aveţi şI portofelul mai gros, e cea mai bună soluţie. Majoritatea zborurilor internaţionale aterizează pe aeroportul Charles de Gaulle, cel mai mare aeroport al Parisului de altfel. Trebuie însă să ţineţi minte că aeroportul este foarte mare şi destul de aglomerat, aşa că alegeţi un zbor care să vă permită un transfer comod spre un alt mijloc de transport care să vă ducă în oraş. Parisul se află la doar o oră şi jumătate de aeroport. Puteţi lua de aici trenul sau autobuzul. Aveţi grijă cu trenul. Vă trebuie biletul şi ca să urcaţi, dar şi ca să coborâţi din el. Aşa că nu fiţi Goe. De asemenea, nu există o gară centrală în Paris, aşa că asiguraţi-vă că trenul pe care îl luaţi duce la gara situată cel mai aproape de hotelul dumneavoastră. Apropo de hotel, în Paris veţi găsi tot felul de hoteluri, de la cele foarte ieftine, la cele foarte scumpe. Eu vă recomand să le alegeţi pe cele de 3 sau 4 stele, nu foarte aproape de centru, dar în apropierea unei staţii de metrou. Aşa nu vă va ajunge nici prea scump şi veţi avea şi transportul la îndemână pentru a putea începe să vizitaţi. Citeste mai mult pe Presa de turism.

Fotografii surprinzătoare: Furculiţa înfiptă în… apa lacului Leman, la Vevey

Montată prima dată în 1995 şi “expulzată” după câteva luni, “reîntoarsă” pe cheiul din Vevey în 2007, cu prilejul expoziţiei “Couverts découverts”, “La Fourchette” a devenit, în sfârşit, oficial, unul dintre simbolurile oraşului. Englezul Thomas Coryat amintea în 1608, ca pe o curiozitate, obiceiul italienilor de a se servi de furculiţă, notând cu umor că, fiindcă adoptase obiceiul, fusese numit şi el “furcier” (sau “poartă furcă”). După patru secole, “Furculiţa din Vevey” a avut nevoie şi ea de ceva timp ca să fie acceptată.

Ar trebui să-i spunem: Furculiţa. Cu “F”. Câtă vreme, şi la propriu, şi la figurat, este cel mai mare obiect – instrument, tacâm – de acest fel care s-a construit vreodată. Iar dacă e să credem în legendele cu uriaşi, atunci cu siguranţă nu poate fi decât ustensila cu care vreunul dintre aceştia ducea la gură hălci imense de mâncare. Furculiţa de la Vevey, cu dinţii înfipţi în… apa lacului Leman, a devenit unul dintre simbolurile cantonului elveţian Vaud, ca şi viile de la Lavaux – cele intrate în patrimoniul UNESCO, datorită, pe de o parte, altitudinii la care cresc şi, pe de altă parte, efectului celor “trei sori” care coc strugurii. Dar despre vie şi struguri, altădată… Dacă vrei să-ţi dai o întâlnire de dragoste pe malul lacului, la Vevey, e suficient să spui: “Ne vedem la Chaplin”. De fapt, mai nimerit ar fi să zici “La Charlot”, pentru că personajul, iar nu actorul, este cel omagiat, printr-o sculptură în bronz, în mărime naturală. Dacă eşti român, cu siguranţă vei prefera alte două locuri de întâlnire, situate nu departe de geniul cinematografiei: bustul Annei de Noailles, visând la promisiunile timpului, ori pe cel al lui Eminescu, fixat pe un soclu din… cărţi de bronz. Însă de ceva vreme cel mai cunoscut reper este “La Fourchette”. “Furculiţa“. Citeste mai mult si vezi fotografiile pe Vacantierul.

Calatorii intiatice: Florenta

Indiferent din orice colt al lumii ai veni, Florenta te va incanta in cele din urma. Poate nu de la inceput, caci este precum vinul. Devine cu atat mai pretioasa cu cat trece timpul. Mai intai te nauceste. Te vrajeste cu atatea frumuseti si lucruri rare, incat uiti sa reactionezi. Dar dupa cateva zile, atunci cand impresiile incep sa se aseze in matca lor, le dai dreptate celor care spun despre Florenta ca este una dintre minunile lumii. Si intr-adevar te cucereste, din cap pana in picioare, cum spunea cineva, pentru totdeauna. Asa se face ca o vei vizita ani la randul fara sa te saturi. Devine o parte din tine.Calatoria initiatica in Florenta trebuie s-o incepi trecand raul Arno, raul care a dat nastere Florentei in anul 59 i.Hr. Este un “rau viu”, un rau a carui matca nu a fost regularizata. Asa ca, din loc in loc, se vad ochiuri de verdeata si mal, incat daca nu ai vedea aglomeratia din jurul tau, ti-ai putea inchipui cu usurinta ca esti in Evul Mediu. Trecand Ponte Vecchio (podul care i-a gazduit mereu pe negustorii aurari), ajungi in piata care-ti dezvaluie in fata ochilor unul dintre simbolurile orasului Florenta: Baptisterium si a sa “Poarta a Raiului”. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Fantana calatorului…

De ghizdul fantanii de la poarta sta sprijinit cerul. “Fantana asta”, imi spunea bunicul, cu vocea indulcita de lumina lunii, “e axul lumii. Nu, draga mea, nu-i nici o saga! Uita-te, tu, numai cum rasar in ea stelele. Si uita-te si-n cer, sa vezi cum ii fac rotocoale-rotocoale apele, de-ai zice ca abia ce-am aruncat cu piatra in dansa…” Ii urmam vorbele si priveam apa – cu un firicel de teama innodandu-mi sufletul – cu trupul usor aplecat peste ghizdurile fantanii. Ma trageam apoi departe de adancul racoros si imi afundam privirea in inaltimi… Si-n ceruri se roteau cercuri de apa ori poate erau cercurile de stele ale Caii Lactee… Acolo, la fantana de langa poarta, din care beau apa toti trecatorii, am ascultat intaiele povesti. Si-n povesti fantanile erau odihnitoare, salvatoare, intelepte. Fata lor reflecta adevarurile de care nu te puteai ascunde si din miezul lor izvorau miracole. Sunetul lantului care aducea la lumina ciutura cu povesti era, pentru mine, asemeni unui cantec de leagan. “Apa poate fi buna si pentru suflete”, spunea bunicul in timp ce-mi intindea o ulcica plina cu apa abia scoasa din fantana… Citeste mai mult pe Vacantierul.